la poartă mi-am scos un scaun de lemn

verde, simplu, îmi creșteau șansele să

dăm nas în nas când coborai tu golgota

cu părul tău enorm și răvășit, de parcă

cu tine aluneca tot dealul cu pădurile

lui seculare, cu vizuinele de viezure și

mai ales cu comorile îngropate de o minte

dibace pe vremea când femeile purtau

părul scurt, tăiat cu ciobul

pentru că aveai nevoie de alean, din când în când

fiecare mai simte și nevoia de ajutor din partea statului,

dincolo de ora 3.17 minute pe fiecare meridian

când, pariu că nu ați sesizat, vreme de câteva

clipe se lasă o liniște de mormânt, ăsta era

și motivul pentru care ieșisem eu cu scaunul

(v-am spus că știu multe dar nu am voie

să le zic pe toate). doar un moment de neatenție

și mama, care se plictisea ca și mine răsfoind

zi lumină aceeași revistă burda, adusă secolul

trecut de poștaș ca bonus că am acceptat telegramele

din partea lui, mi-a ridicat scaunul pe peretele

dinspre răsărit al casei, l-a bătut în cuie și a cocoțat

pe el un ghiveci știrb cu mușcate căzătoare.

povestea noastră încă se scrie. rămân în picioare

să te reperez din timp și nu uita: un scaun te așteaptă

la poarta mea. când ajungi, doar dă mușcata jos și ia un loc.